Unicitate Iluzorie

De ceva vreme ma gasesc undeva intre plutire si cadere... Privesc distant lumea din jurul meu, dar de data aceasta refuz sa o mai studiez. Ce pot sa afirm cand alerg printre bastoane albe? Se impiedica oamenii de mine, fara sa priveasca inapoi sau sa-si ceara scuze... Sunt oare al societatii ghimpe sau poate doar o alta gramada de gunoi? Singurele reactii care le mai detin in interiorul meu sunt ecouri ale unui trecut putin mai colorat ca acest prezent. Adulmec prezentul, insa mereu un picior imi sta intepenit in trecut. Nici de cum nu reusesc sa-mi misc picioarele in acelasi ritm. Prezentul de astazi implica eforturi sa devin... ceva, ceva ce nu am mai fost pana acum, iar de pe drumul ce l-am ales absorb doar particule de praf. E dificil sa te lupti incontinuu cu mori de vant, nori de ploaie si cu un Dumnezeu ce nu mai apare.

Mi-am lasat inclusiv sufletul sa-mi putrezeasca in rutina si, printre altele, refuz sa fiu fericit. Mai bine reformulez... nu refuz, ci nu pot! Aici nu se poate strecura nu vreau, caci omul care nu vrea sa fie fericit nu exista. Lucrurile marunte ce pe unii ii fac sa exalteze, la mine raman asa cum sunt. Marunte. Iar cuvintele si gesturile ce le-am cautat in diferite locuri s-au rezumat in asteptari, apoi in vise, iar apoi... nimicuri. Ghidat de sunetul rotitei de la bastonul alb, cu ochii prinsi sub o esarfa groasa, ma inflitrez in cenusiul mars al fetelor livide ale acestui oras. Traiesc realitatea sumbra, imperfecta si defectuoasa, precum ceilalti. Iti va fii imposibil sa ma mai gasesti, caci azi imi si scuip unicitatea iluzorie...