N-am să mai cedez ritualului atât de cunoscut al bilanţului. Cred că un obicei e bun atîta vreme cât e personal, când e împărţit cu prea mulţi, poate părea un mimetism tâmp. De o bună bucată de vreme nu mai muncesc, iar acum, când foarte mulţi oameni se odihnesc, simt nevoia să fiu în răspăr. Am căutat să-mi fac ceva de lucru, dar n-am găsit. Pentru o clipă îmi trecuse prin minte că aş putea da zăpada din faţa blocului, dar cum mi-am spus că nu se merită să răcesc, am renunţat rapid...
Mi-am adus aminte de acel personaj papinian care mânca de post în toate zilele exceptând miercurea şi vinerea şi care muncea exclusiv duminica. Şi totodată n-am putut să nu mă gîndesc dacă nu există şi în dorinţa asta de a mă construi mereu împotrivă ceva juvenil, ba chiar un conformism întors de-a-ndoaselea. Citesc undeva despre un X ’’poète maudit ’’ născut la Roşiori. Asta îmi aduce aminte de profesorii de la filosofie care scoteau cărţi cu titluri grave şi care semnau Boboc sau Gogoneaţă.
Există o incompatibilitate faţisă între multe dintre numele româneşti şi treburile serioase, se pare că suntem destinaţi doar deriziunii & miştoului. Cum ar suna: Costel Bumbuţ, poet simbolist şi metafizician, autor al unui tom esenţial despre fenomenologia transcedentală? România, Bucureşti, anul 2010, dialog între doi barbaţi ce stau la coadă la o sifonărie: Ai auzit bre intâmplarea cu Huidu ăsta? Da, ce căuta acolo în străinătaţi, aicea in tarişoara lor nu le mai place! Aşa e bre, aici îţi dau dreptate…