Scuzele mele, domnule preşedinte!

Ieşirea lui Traian Băsescu prin care a făcut referiri la aspectul fizic al lui Pavelescu nu este nimic neobişnuit pentru clasa politică autohtonă. Ineditul îl reprezintă doar clamarea publică a ceea ce gândeşte şeful statului. Ei, oamenii politici, trăiesc cu impresia că trebuie să fi frumos, pardon, doar frumos pentru ca lumea să-ţi pice la picioare.

Dintr-o anume perspectivă, cea freudiană, au dreptate. Dar cum noi, talpa ţării, nu vrem să avem cu ei o relaţie sentimentală, jaloanele gândirii lor nu pot decât să impună scârbă şi lipsă de respect.

De aceea, poate că unii politicieni care nu mă cunosc sau cei care m-au uitat, şi aici mă refer şi la Traian Băsescu, vreau să le ofer marfă. Pentru defularea inhibiţiilor şi veninului ancestral. Sunt urât, am capul mare, am o mică scolioză. Din acest punct de vedere sunt, având în vedere standardele unora, un quasimodo, un lucru aproape terminat, care nu are ce căuta în societate.

Pentru că nu arăt cum arată preşedintele, pe care şi eu l-am ales, sau pentru că nu sunt în standarde înţeleg că sunt o nulitate. Una fizică! Pentru că din punct de vedere intelectual s-ar putea ca lucrurile să fie puţin mai nuanţate. Am sperat, înjurând regimul PSD, că va fi mai bine cu Băsescu. Mizam pe spiritul de şmecher pe care credeam că şi l-a cultivat acesta în timpul petrecut pe ape. Nu credeam că va fi luat de val.

M-am înşelat şi vreau să-mi cer scuze acum omului pe care şi eu l-am trimis la Cotroceni. Mă iertaţi domnule preşedinte că nu vă pot produce bucurii estetice prin existenţa mea, vă rog să treceţi cu vederea şi faptul că deşi mă străduiesc nu pot să mă ridic la nivelul aşteptărilor dumneavoastră.

Sunt revoltat, indignat chiar, dar nu am să spun nimic altceva decât că mă aşteptam ca preşedintele meu să fie ceva mai şmecher. Dar nu este! Este aşa cum am cunoscut clasa politică. O clasă politică pusă pe căpătuială, pe răutăţi şi pe distrus. După ce au terminat cu ţara, parcă au început şi cu poporul…