Un popor obosit...

Ma apuca, asa, cateodata, sa privesc oamenii din jurul meu. Stand intr-o zi pe ganduri, ma intrebam ce se petrece cu noi. De ce suntem atat de incrancenati? Nu am stiut sa-mi raspund. Neputand identifica din ce cauza avem un comportament cu tendinte violente (verbale, fizice), am inceput sa trec in revista ceea ce vedeam. Oameni grabiti, care alergau pe strada in toate directiile. Oameni care au uitat sa zambeasca. Vedem, din pacate, tot mai rar oameni pe fata carora sa citesti relaxare, buna dispozitie, veselie, voiosie. Suntem preocupati tot mai mult de ceea ce inseamna castigul pentru a putea trai. Muncim sa mancam, sa platim facturi si, daca suntem norocosi, sa mergem din cand in cand intr-un concediu scurt.

Neglijam pe cei apropiati, mergand pe ideea ca maine o sa le acordam mai multa atentie. Ne facem mustrari de constiinta ca nu avem timp pentru ei. Nu avem timp sa ne mai intrebam daca ei au timp sa observe ca sunt neobservati. Si ne trezim brusc, daca se intampla asta, in situatii in care parca am avea multe de oferit. Dar, cui!? Cei dragi ori nu mai sunt langa noi, ori nu mai au ei timp sa primeasca ce le oferim.

Suntem tot mai preocupati sa ne ingrijim sanatatea. Groaznic mi se pare faptul ca a devenit asta un sport national pentru cei batrani. Ingrijirea sanatatii este un lucru firesc. Dar cand asta te preocupa din perspectiva resurselor financiare inseamna ca totul s-a dus de izbeliste sau, ma rog, e poe acolo. Normal mi se pare sa nu iti faci griji ca trebuie sa ai grija de sanatatea ta. Sa ai bani sa iti poti cumpara un medicament, sa mergi la medic. Cand astepti inceputul de luna pentru a te aseza la coada la medicamente gratuite si compensate nu ai decat sentimentul unui obiect, al unui numar incadrul statisticilor privind populatia.

Sunt revoltat!!! Am aflat ca sotia unui coleg are probleme de sanatate. Imi pare rau acum pentru multe. Regret ca nu am putut observa cat de agitat era in ultima perioada. Regret ca nu am intuit ca are, probabil nevoie de ajutor. Am neglijat un prieten, un coleg. De ce? Pentru a munci si a arata cat de smecher sunt eu ca ziarist. Nu ma deplang, ci ma condamn pentru ca am acceptat sa fiu transformat intr-un animal de societate.

Oricum, bine ca nu m-am trezit prea tarziu. Dar m-am trezit si am constatat ca sunt obosit. Asa ca va mai dura cateva zile pana cand voi reusi sa fiu de ajutor colegului meu. Si daca tot mai multi dintre noi sunt obositi, probabil ca dupa ce ne vom reveni, va mai dura cateva zile pana cand si tara asta va putea fi ajutata. Oare va fi...!?